Un actor grăbit
E doar un păpușar, un actor care-și pune sufletul în păpușile de cârpă și lemn, în timp ce rămâne anonim, în spatele decorului. Trebuie să se miște rapid și să anticipeze posibilele incidente. Azi e Pinocchio și se gândește că după spectacol trebuie să ajungă la un centru de plasament pentru copii, apoi la spitalul cu secția de oncologie copii și să plătească rata lunară la azilul de bătrâni pentru mama, care deja nu-l mai recunoaște. Gândurile-s întrerupte de aplauze. Deci, ce ar trebui făcut?
(500)
Camera secretă
Fusese frustrat din cauza moștenirii primite, aproape toată viața. Ce să facă el cu o cameră obscură improvizată într-un garaj? Într-o zi se hotărî să facă ordine în amintiri. Tăie lacătul ruginit, care căzu cu o tânguire metalică și pătrunse în micul univers uitat și neexplorat. Spațiul avea amprenta unei pasiuni străine lui. Îi atrase atenția aparatul foto Zenit. Din curiozitate, îl desfăcu ca să scoată caseta rolei de film. Încremeni. În interior străluceau diamante. Ce mi-ai făcut bunicule!
(500)
Discursul de adio
Dragilor!
V-am chemat astăzi în online, deoarece vreau să confirm că am spus ”Adio!” celui pe care l-ați cunoscut: empatic, prietenos, altruist, tolerant, milos. Da, nu mă ajută deloc să supraviețuiesc aceste așa zise calități. Mass media mi-a transmis zilnic cât de învechit sunt. Mă simt incomod. Nu- s la modă și nici exemplu pentru noua generație. Care calități mai sunt la modă? Habar n-am, dar cu siguranță, nu ale mele! Sunt expirate și mă despart de ele. Deci, să facem din nou cunoștință!
(500)
Plic
Nu mai trecuse pe acolo de când rândunelele-și abandonaseră cuiburile de la streșina casei. În subconștient își dorea revenirea, dar nu era suficient… Atunci crezuse că luase decizia cea mai bună. Trebuia să se realizeze și altceva nu mai conta. Îl durea neputința până la gând. Cu pași șovăielnici și remușcări târzii, străbătu totuși vechiul drum… Emoțiile îl sfâșiau și-l mustrau ! Strecură un plic pe sub ușă, cu mesajul: „Iartă-mă!” Reuși să străbată curtea, dar se opri. O mână îl mângâia.
(500)
Primul lucru pe care l-am făcut după apocalipsă
Am început să strig, sperând că nu voi fi doar eu și țipătu-mi disperat. Sunetele erau încâlcite, ieșite anevoie. Simțeam bătăile inimii, parcă mai repezi și mai nesigure ca niciodată, iar panica îmi acapara ființa fragilă. Mi-am pipăit fața cu mâinile tremurânde. Eram în ordine…așa, târându-mă prin locuri fără culoare și viață, lipindu-mă de ziduri ostile și reci de care-mi sprijineam frica. În depărtare, deslușeam o tânguire stinsă de clopot. Era speranța și siguranța! Renăștea timid viața!
(500)