Ficțiuni Reale 30

Stăteam înghesuite și speriate în camera tristeții din căminul liceului unde reușisem de o săptămână. Nici nu ne cunoșteam, ci doar cu ușoare rețineri încercam să ne deschidem. Ottilia era cea mai tăcută dintre cele opt colege de cameră. Nu știam dacă reușita o bucura, căci intrase printre primele la secția noastră. Într-o seară am auzit-o scâncind sub cearșaful în care se înfășurase, apoi îngânat și cu suspine începu să cânte ceva ciudat. Mi-e dor de frați și de surori, am deslușit. Spre dimineață, dispăruse.

Cum încep să descopere lumea din care fac parte, fetițelor li se spune că sunt prințese. Repetându-li-se alintat, micuțele încep să creadă că sunt prețioase și speciale. Așa apar apoi dezamăgirile. Lumea basmelor ar trebui introdusă cu mare grijă în universul fragil al puilor de om. Cu toate că niciodată nu mi s-a spus prințesă, mintea-mi zburda spre basmele în care Făt- Frumos apărea cu toate calitățile la purtător. Perfect, doar că basmele pălesc în fața realului și ajungi să te scuturi greu de himera iubită.

Cu priviri ce dor, privesc din ce în ce mai des cum alunecă timpul prin mine. Uneori, pândesc peste umăr clipele scurse asemeni nisipului clepsidrei. Cât a fost? Cât a mai rămas? Arhitect desăvârșit, viața s-a încurcat în complexitatea, nepriceperea sau nerăbdarea mea. Dorind să ating perfecțiunea, n-am reușit decât să îmbrățișez imaginația și atât am amestecat realul cu imaginarul încât m-am încurcat fără speranță de normalitate. Îmi rămân gândurile bune de care mă agăț, hrănindu-le cu dorința de a fi.

Ai revenit hoțește tristețe, mușcând nemilos și cu durere din veacul de singurătate ce mi-l oferiseși la un moment dat. Da, eu, neatenta uitasem de tine. Sunt vinovată. Nimic nu e sigur și nici nimicul nu mai e nimic. Mă detașez anevoie de mine și-mi privesc neputința. E un dușman sau doar o stare ce s-a copt în uitare? Solitară, gândirea nu poate urma cărările indicate. E o rebelă. Dacă aș fi copil aș plânge, dacă aș fi o adolescentă aș scrie. Îmi fac cer în starea-mi de singurătate interioară.

Romică trase o înjurătură cu sete printre dinți, apoi fixând-o pe Zica cu privirile înroșite i se adresă, fără să aștepte un răspuns. De unde știe muierea asta să apară de zece ani de când ne-am mutat aici, exact în momentul când răsturnăm mămăliga aburindă pe fund, rânduim mâncarea și ne așezăm la masă? Niciodată nu a dat greș. De ce trebuie să mânânc mereu în preajma ei? Lasă măi bărbate, că zice bogdaproste. Sigur. De mâine schimbăm ora mesei. Vom prânzi cu două ore mai târziu. Dacă și atunci vine, e spion.