Doi păpușari (2)
Uitaseră de când se cunoșteau. Timpul se lipise de clipele care se decolorau încet, amenințând cu uitarea. Uneori se șicanau din priviri, doar pentru că erau nedespărțiți până și în gând. Se plictiseau? Posibil, așa că începură să joace un joc periculos. Scotociră în viața lor, pe cine manipulaseră și pe cine ajutaseră. Listele se completau, se ștergeau sau se mototoleau. Începuseră să le apară riduri adânci, ca niște albii de râu secate. Mai pot îndrepta ceva sau timpul le dăduse deja cu tifla?
Doi păpușari
Improvizați mă, strigă șeful. Credeți că la țară sunt așa de de pretențioși? Ha, ha. Să fie bucuroși că ne rupem de civilizație și venim până la ei. Se lăsă o tăcere ciudată, biciuită de mândria superiorului. Mașina veche se opri gâfâind în curtea vechiului cămin cultural care devenise neîncăpătoare. Copiii emanau nerăbdarea. Dragilor, li se adresă șeful, suntem impresionați. Ciudat, spectacolul prinse viață doar în momentul în care invitară doi copii în rolul de păpușari. Inspirația se descătușase.
Casa fără număr
Casa se pitise între ierburile încâlcite. Nu te ascunde ca o hoață îi zise Ilona furișându-se printre lețurile putrede ale gardului. Haideți după mine, fricoșilor. Ați încremenit? Vedeți, nu e casa nimănui. N-are nici număr, uitata. Vreți să-i punem noi unul? Zero cred că e perfect, sugeră zâmbind spre fricoși cu superioritate. În cerdac, o cucuvea moțăia plictisită. Căutară locul unde trebuia să fie numărul casei. Era ocupat de un liliac rătăcit. Se lipise de peretele scorojit. Uitară să respire.
La Paștele Cailor
Stai cuminte. Ascultă-mă. Nu-ți iau tinichelele astea, Anisia. Îți promit solemn, că săptămâna viitoare te duc în Egipt. Poți să-ți alegi de acolo orice brățară vrei. Dar eu o vreau pe asta de aici și mânuța mică indică un șirag cu mărgele din sticlă colorată. Vreau, asta, tati. Lacrimi ca mărgelele transparente din brățară se rostogoliră pe obrajii înroșiți. Începu să țipe. Vom merge în Egipt, nu la bâlci. Tati, dar e frumos aici. Ce știi tu? Nu va fi ca afară nici la Paștele Cailor concluzionă tatăl pribeag.
O noapte imposibil de uitat
Nu adormi. Hai să discutăm, îi zise asistenta. Pacienta abia ieșită din sala de operație își simțea pleoapele de plumb. Despre ce să vorbim? Privi cadranul ceasului care indica ora zero. Nu simțea nimic, doar o dorință dureroasă de detașare și odihnă. Ai copii? Abia atunci se gândi la cei dragi. Întrebările și răspunsurile au curs până în zori, când i se spuse că pericolul a trecut și poate dormi. Se visă într-un tren care nu mai pleca. Doar peisajele alergau spre nicăieri. Încercă să evadeze. Va fi bine?