O oră în plus
Erau diferiți prin definiție, dar n-au observat. El trăia pentru a fi, ea doar pentru a avea. Drumurile li s-au împletit printr-o privire cândva rebelă, care s-a zbătut să reziste. Timpul aducea îndoieli, dar cine nu are? De n-ar exista principiile, gândea uneori sincopat, ea. De n-ar exista nemulțumirea, cugeta asumat, el. Într-o zi, gândurile s-au întâlnit, negăsind niciun punct de vedere comun. Inevitabilul s-a produs. În gară, s-au privit stingheriți, deja distanți, nedorindu-și nicio oră în plus. (506)
O oră în plus 2
Dureri insuportabile o treziră. Era torturată în intregime. Dori să se ridice, dar trupul nu mai părea al ei. Nu se lăsa controlat. Mâinile-i atârnau grele și improprii pe lângă pat. Privirile-i alunecară îngrijorate pe degetele umflate. Înțelese că devine o povară. De ce ea? De ce tocmai acum? Lacrimi fierbinți se sloboziră din încătușare. Merită să mai trăiești așa, chiar și o oră în plus? Scânci, implorând să dispară. Un braț puternic și protector o cuprinse liniștitor. Ne vom sprijini unul de altul. (508)
O oră în plus 3
Deținutul înainta cu un zâmbet flegmatic și teatral. Aroganța i se lipise în captivitate până și de dungi. Pierzând pentru totdeauna libertatea, se detașase de sine. Își trecu fără grabă palmele peste firele sârmoase de păr. Înainte de injecția letală, ai dreptul să ți se-ndeplinească o ultimă dorință. Ce au cerut alții înaintea mea? Un meniu special, îi șopți complice gardianul. Credeam că doreau o întâlnire cu un star, rânji deținutul. Eu vreau timp, o oră în plus. Să mă aștepte El pentru investigații. (509)
Suspendat pentru 90 de zile
Măriuța venise cu părinții în vizită la bunica. Salonul spitalului îi umplu privirea cu alb și tăcere. Lumea de aici i se păru stranie și diferită de cea cunoscută. Pentru o clipă, o compară cu o scenă de teatru unde actorii mimează firescul. Mâinile noduroase se iviră și atenția revenise la matcă. Le mângâie timid. Cum te mai simți, buni? Ochii bunicii o cuprinseră lacomi. Un zâmbet îi crestă marginile gurii uscate. Toată vara m-a uitat în suferință. De ce? Știu eu, buni. Doamne-Doamne era în concediu. (509)
Nu credeam să-nvăț a mura vreodată
Distingeam în ecoul tremurat un căntec chemare-Paparudă rudă. Arșița îmi frigea tălpile și descompunea gândurile. M-am sprijinit de lețurile fierbinți și bătrâne ale gardului, apoi m-am ridicat pe vârfuri, făcându-mi streșină din palme. Auzeam cântecul tot mai tare, mai aproape, mai asurzitor. Ceata de copii mă cuprinse într-o horă în care mi se părea, că toți avem aripi și putem zbura spre înalt, căutând norii. Când cerul și-a slobozit lacrimile, am rămas să le adunăm în noi, pentru totdeauna. (500)