Flori, fete și băieți
Afară fulgii ning a copilărie, iar peste mine ning amintiri. Alla Pugacheva îmi cântă șoptit Million Roses, iar gându-mi evadează spre foștii colegi din clasele primare cu care jucam adesea Flori, fete sau băieți. Câți copii au mai auzit acum de acest joc? Nu știu să răspund, dar versurile mi se furișează în suflet și mă frământă iar: mais dans sa vie il y avait / le merveilleux champ des roses. Clișee la care nu m-am gândit se imprimă pe retină, și mă caută. Ninge cu întrebări în viața ca un joc. (501)
Sala de așteptare 2
În sala de așteptare a destinului fiecare zăbovește pentru ceva sau cineva. Nu sunt reguli, doar competiții, intenții, riscuri, posibile interese. Speculez evadarea. Știți când ajunge și la mine? Ce? La Sfântul Așteaptă, rânjește frustrarea. Mai zăbovește un timp, deci ai răbdare, mângâie speranța. Contează? întreabă neprevăzutul. Nu știu, încerc să mă justific timid și stingher, dar mă sperie infinitul și limitele, căci eu s-ar putea să fiu așteptarea cuiva și să întârzii sau să nu mai ajung. ( 500)
Sala de așteptare
Pășesc nesigură în interior, cu ochii încețoșați și o durere intensă după cap. Sala emite un geamăt prelung, sfâșietor, nefiresc. Sirenele ambulanțelor țipă continuu, sfâșiindu-mi ordinea gândurilor. Mi se fac analize și perfuzii, dar tensiunea nu scade. Așteptând un cardiolog, mă împac în gând cu mine și cu toți. De ce eu? De ce acum? Ies după nouă ore, cu rețeta dată de un voluntar. Sala rămâne cu zbuciumul, disperarea și lupta de supraviețuire. Eu nu voi mai fi ca înainte, dar voi fi. (501)
Gardul care ne separă (2)
Dintotdeauna omenirea s-a considerat superioară, deși a inventat garduri și ziduri care separă oamenii din diferite țări și orașe, garduri anti-migranți, care separă credincioșii, săracii de bogați, asupritorii de asupriți, gândirea liberă de cea impusă, independența de dependență etc. Ce e dureros, e că ne obișnuim să fim separați și etichetați, considerând nefirescul ca fiind firesc. Aș construi un zid între adevăr și minciună, valoare și nonvaloare, că prea s-au amestecat schimbându-și locul. (507)
Gardul care ne separă
Bunica lui Petrică i-a povestit nepotului cum i s-a schimbat viața într-o zi. Soțul ei, împreună cu cei doi fii au plecat odată cu cântatul cocoșilor la priveghiul unei rude din satul vecin. Ghinionul i-a însoțit, deoarece în urma lor s-a trasat granița- un fel de gard care nu putea fi sărit, nu avea poartă nici pârleaz. Viața li s-a schimbat. Vara se apropiau de fâșie și cântau. Prin versuri își strigau dorul. Bunica și fata ei chiuiau în timp ce-și înnodau lacrimile în basmale și li se usca sufletul. (507)