Între două acasă
Să te maturizezi mai repede, îi ziceau părinții. Scăparea o găsea în căsuța din copac. Aici regulile erau pedepsite și ferecate, iar fericirea liberă. Vreau să fiu fericit și când voi fi mare îi șoptea bunicii înainte de culcare. Promite-mi că n-o să mă părăsești niciodată, nici pentru Domnul. E doar în icoană, buni. Eu sunt mereu în preajma ta. Bătrâna îi mângâie creștetul și gândul naiv, cu un oftat. Nu-ți pot promite ceva de care nu mă voi putea onora nepoate, dar neuitarea va poposi în tine. (500)
Între două acasă (2)
Ieși din casă, confuză. Mișcările mecanice și haotice o însoțeau. Se mai poate trăi cu inima frântă? Nu, răspunsul e unic. Dureros și ambiguu. Privirea goală fixă iazul, apoi simți răceala umedă cuprinzându-i gleznele. Tresări cât să-și afunde gândurile în a doua casă. Imaginară. Degeaba i s-a repetat că prima iubire nu e niciodată singura. Pentru ea nimic nu mai avea sens. Se înveli în tristețe, căci nu se putea accepta așa și dacă ea nu se tolera, nimeni nu o va face. Apa se tulbură primind-o. (500)
Floarea-soarelui
Se urcă în ultimul moment în tren, fară chef, cu plictiseala lipită pe chip. Nu și cu liniștea. Se îndreptă spre nicăieri. O destinație necunoscută, poate neprietenoasă îl va opri cândva. Poate. Își căută locul și deschise geamul. Aerul îl izbi în față. Stătu uitat în sine, până ce o zări în lanul de floarea soarelui. O frumusețe simplă, desăvârșită. Rămase cu tabloul fugar în minte si cu dorința de a înota în marea de flori ca s-o întrebe: Cine ești? Doar toți ne dorim ceva ce nu putem obține. (500)
Floarea-soarelui (2)
Măi, să știi că Saveta e într-o doagă. S-a smintit de tot. Recunosc, că n-am mai pășit prin cimitir de-o bucată de amintire, dar azi m-am crucit. La mormântul lui Mișu se înalță mai înalte decât crucea, florile soarelui. Ce-o fi gândit rătăcita? Habar n-am. Nicăieri n-am văzut așa o grozăvie. Mă uit la tine dragă și nu văd nicio grimasă. De ce te miri, Mărie? Saveta e mai sănătoasă ca noi. Știi ce are ea în plus? Simțul umorului, Mărie. Noi l-am îngropat. Oricum, Mișu nu le vede. Noi răstălmăcim. (500)
Umbrele (2)
În viață să te temi de omul fără umbră, spunea bunicul după câte o istorisire, pe care o credeam izvorâtă din fumul pipei lui. Într-o zi, pe când eram în imaș cu calul la păscut, m-a furat somnul. Auzind nechezatul calului, m-am dezmeticit și atunci l-am văzut pe cel care-mi ocolea voit privirea. Încercând să intru-n vorbă cu el, căutătura-mi fugi spre pământ. Așa am văzut, că străinul n-are umbră. Am încălecat chiuind până acasă și umbrele noastre ne-au urmat. M-am liniștit. Am rămas un obișnuit. (502)