Mămica și tăticul
Pe malul pârâului, un ghem de băiețel. Arunca pietricele în apă. Străinul îl privi atent. Un copil singur. Mic. Ciudat. Se apropie cu mare grijă.
-Al cui ești piciule?
-Al lui tati și al mamei.
-Cum îl chemă pe tata?
-Tati, dar mama îi mai zice măi bărbate.
Străinul zâmbi.
-Mama cum se numește?
-Mămică, dar tata-i zice măi muiere.
-Șugubăț băiat măi ești. Nu cumva te cheamă Nică?
-Nu și nu trebuie să știi tu cine sunt că nici eu nu știu cine ești.
-Nu vrei să te duc acasă?
-Merg cu Grivei. E în spatele tău.
Mămica și tăticul 2
-Mă, eu te-am făcut eu te omor. Grijania ta, unde umbli până spre seară copchil zăpăcit? Pun eu mâna pe tine. Îți vâr eu mințile-n cap.
-Lasă-l bărbate că nu e cu tăti acasă. Strânge buruieni în niște cărți de trei săptămâni.
-Pun eu mâna pe buruienile tale. Auzi, buruieni. Ca să râdă și curcile de noi. Mai bine ai avea grijă de căprițe că îmi rod tăti ultoaneli.
De căprițe copchilu nu s-o îngrijit dar a avut cel mai grozav ierbar din școală.
-Amu l-am înțeles și noi, cî doar îi inginer. Ne seamănă.
Mămica și tăticul 3
Să mă verifice cineva la teme? Sau să mă ajute? Ce glumă bună. Învățam pentru că eram toată ziua singură acasă între cărți și caiete. Dar mie îmi ajungea această lume din care aflam mai multe decât la cei absenți. Cu timpul, mi-am format o lume numai a mea, dar absenții n-o înțelegeau. Mă credeau ciudată și voiau să mi-o fure sau s-o înlăture. Parțial au reușit. Sau așa au crezut că e mai bine. Că știu ce trebuie, cum trebuie și de ce trebuie. Limitele m-au întristat. I-am iertat, dar n-am uitat.