Ficțiuni Reale 27

Pe marginea șanțului se aliniaseră babele, în zi de sărbătoare. A dispărut rușinea maică, filozofă una mai înțepată. Pe vremea mea nu ridicam privirea când mergeam pe drum. Câte se petrec acum ți se ridică părul ca la arici. Și tu Vasi ce stai prostit în marginea drumului? Crezi că nu știm cum trăiești? N-ai remușcări? Vasi porni spre casă abătut. Noaptea se visa la răscruce de fapte. La un capăt îl aștepata Cel căzut cu un buchet de flori, iar la celălalt Lumina. Se trezi îngenuncheat de viață.

Urcasem pe scenă cu atitudinea la purtător. Deși eram doar un bobocel de patru ani, eram considerată o bună recitatoare a grădiniței. Am privit atent în jur, măsurând distanța până la public. Câțiva băieți au sesizat ezitarea mea și-au început să râdă și să fluiere. Hotărâtă, am bătut dintr-un picior cu putere. Publicul a tresărit. Râsetele s-au izbit de pereți. Fetița voia să părăsesc scena țipând, dar recitatoarea voia să-și arate măiestria. Educatoarea mă impulsiona, privirile mamei mă țintuiau. Puteam alege?

De fiecare dată când, etuziasmată alegeam să fac ceva diferit de ceilalți, primeam replica: Ce-o să zică lumea? În fosta căsuță a bunicului, soba îmbrăcase haină nouă de var alb. Pictorița din mine a făcut alegerea: voi desena păsări. Fiind în clasele primare cunoșteam foarte bine: berzele, vrăbiile, sticleții, gaițele. Desenându-le, camera îmi părea veselă, până în momentul în care le-a văzut o vecină și mama. Privirile lor m-au ars și cuvintele m-au rănit. Sobele nu se desenează. Ce-o să zică lumea?

Cărarea se transformase într-un covor multicolor ce respira prin iarba proaspătă și florile înrourate, șerpuind alene până la pata albastră a văzduhului. Anuca plutea printre culori, cu bucuria agățată în zâmbet. Toate insectele erau prietenele ei și le dăruia nume. Liniștea se sparse în îngrijorări materne. Unde ești Anuca? Fetița se ivi înflorită în zâmbet și cu palmele împreunate. Ghici ce am? Uite, e ceva mic și albastru. Da, e o gențiană. Mami, poți să mă numești de acum , Gențiana? Te rog.

Își astupă apăsat și dureros uechile cu palmele tremurânde. Inima-i era un clopoțel speriat, iar ochii refuzau imaginea grotească de pe caldarâm. Tanu zăcea inert, cu blănița sângerie. Nu mai avea albul imaculat, plăcut vederii. Ce contează o viață de motan? L-a călcat o mașină, strigă vecinul peste gard. Zăcea acolo de ceva timp. Băiatul începu să plângă și să-și strângă pumnii, în timp ce trecatorii grăbiți îl ignorau. Dintr-un ochi al motanului ieși ceva mic și albastru. O insectă pusese stăpânire pe el.