– Mai întârzie mult? Mie mi-au înghețat picioarele de când aștept pe peron. Ionică privește în jur, mirat că nimeni n-are de gând să-i răspundă. Își plimbă privirile repetitiv de-a lungul șinelor. Nimic. Un stol de ciori se ceartă în zbor și iată că în sfârșit, obosit apare trenul. Lumea se repede spre vagoane parcă uitând că sunt călători care trebuie să coboare. Ionică mai privește o dată biletul pentru a se asigura că a memorat corect numărul vagonului și locul. Sare sprinten pe scara vagonului, zărește locul, pune bagajul pe suport și se așează nemulțumit. Locul lui nu era la geam și nici nu era orientat în direcția de mers. Avea să meargă cu spatele, cum zicea de câte ori i se întâmpla așa ceva. Pe moment e bine. Nu e aglomerat. În scaunul din fața lui se așează un tânăr. Are căștile wireless în urechi, dar și le tot scoate ca să le arate celorlalți. Bineînțeles că nimeni nu e interesat de gesturile lui. Ăsta e cam dus cu pluta se gândește Ionică.
– Da, să trăiți! Eu sunt Costel. Da. Nu am cum să vă dau zeciuiala luna asta. Sunt în tren. Vin de la spital. Alo! Alo! Mă auziți? Da, de la spital vin. N-am de unde. N-am cum. Alo! știți ceva? Vă dau niște brânză în loc. Mai am nevândută și mă socotiți dumneavoastră. Alo! Alo! S-a întrerupt țipă Costel spre Ionică. După cinci minute telefonul sună iar:
-Alo! Da, tot eu sunt. În tren. Alo, vă dau brânză în loc.
Unii călători râd alții sunt nervoși. Din spatele lui Costel se ridică un ins masiv. Îl bate pe umeri:
– Auzi mă, dacă mai țipi mult la telefon, te arunc din tren. Ai înțeles?
Telefonul sună iar:
– Da! Sunt în tren. Câtă brânză trebuie să dau? Da, ne înțelegem. Nu țin la preț.
Insul din spate tușește și se ridică. Costel se sperie, întoarce capul și îi cade un mini-difuzor din ureche. Costel își mărește ochii. Par a-i ieși din orbite.
-Ați văzut? Ați văzut? Nu mișcă nimeni din vagon! Se așează în genunchi, caută pe jos, iese pe culoar, privește pe sub picioarele pe care călătorii le ridică. Trece de la un scaun la altul, se lovește cu palma peste cap. Caută iar și găsește mini-difuzorul alb chiar sub scaunul lui. Îl ia între degete, îl ridică deasupra capului și-l arată celorlalți, bucuros:
-L-am găsit! L-am găsit. Și-l pune într-o ureche și dă să vorbească la telefon, apoi renunță. Cu greu.
– Cine mai dorește? Cine mai poftește? Avem: alune, bere, stixuri, ciocolată, apă plată…Vânzătorul ambulant merge în următorul vagon, negăsind doritori aici.
– Biletele la control, vă rog! Cine s-a mai urcat? Controlorul verifică bilete și ajunge în dreptul lui Costel. Acesta se caută prin buzunare, întoarce căciula pe dos, intră în panică.
– Am bilet. Am, sigur. L-am cumpărat din gară, după ce am ieșit din spital. Stați un pic. Întoarce buzunarele pe dos, apoi caută în mănuși. Găsește biletul. Râde fericit. Cotrolorul trece în următorul vagon chiar în momentul în care intră un bătrân cu o gentuță neagră care îl salută cu gesturi explicite. Se oprește pe la fiecare măsuță pe care așează: un breloc, o lanternă, un carnețel cu pix, ace, o unghieră…De pe rândul opus, Ionică observă un domn cu zâmbetul larg pe față. El ia o unghieră:
-Trebuie probată, nu-i așa? și începe să-și taie unghiile care cad pe culoar. Da, merge; zice glumețul, apoi așează unghiera pe măsuță, după ce-o repune în ambalajul ei. Nu cumpără nimic. Zâmbește și cerșește aprobări.
Ionică se gândește că ar fi mai bine să doarmă, căci are multe ore de mers până în capitală. Tocmai când credea că este liniște, o domniță frumușică foc, deschide aplicația Tik Tok, pune o manea și face playback. Câțiva o admiră, ea prinde curaj și vrea să filmeze călătorii. Ionică își așează haina peste față. E mai mult de jumătate de traseu de parcurs și trenul are întârziere.