Umbrele
Dragostea n-ar trebui înăbușită, ascunsă sub umbrele fragile și inutile. Ea are menirea de a străluci și a dăinui, cred. Cursul s-a terminat, dar vin cu o provocare. Vă invit să meditați la unicitatea și puritatea sentimentului care ne înflorește, ne scoate din starea de amorțire, vine precum primăvara cu dorința de viață, pe care am încercat-o cu toții. Da, cam așa voi încheia prelegerea, șopti Lia, în timp ce se retrăgea. Sub umbrelele trecutului, privirea i se goli, fixă limitele și le zidi.
Zebră
Nu pricep ce-ai găsit la ăsta. Când e ca pâinea caldă, când tună și fulgeră. Îi zicem dungatul. Hai, zi-mi ceva. Mimi-și privi plictisită prin fumul țigării prietena dornică de confesiuni picante. Trase scaunul spre ea, lăsând urme adânci în dușumea și tuși teatral. Promit Mimi că rămâne între noi. Cuvintele inutile zgâriară auzul. Bine, uite. E pasional. Poate, prea. Obsesiv, chiar. Mă înăbușă cu iubire. Curioasa duse mâna la gură. De atunci începu să-l urmărească admirativ. Îl dorea îmblânzit.
Ceață
Noaptea ne ascunde încet. Drumul trist, plin de cicatrici se prelungește la nesfârșit. Pădurea înfricoșătoare se ivi. Deschid geamul tocmai când o aripă îl zgârie cu zborul. Tunelul de copaci trimite fiori. Farurile chioare nu deslușesc nimicul. Promitem în gând să nu mai călătorim noaptea prin ceață dacă scăpăm nevătămați. Condu spre mijloc. Răsuflarea-mi tremură. Doi ochi mici, speriați ne fixează. Stinge farurile ca să plece vulpea. Suntem loviți din spate. Prin pâclă pădurea parcă dansează.
Ceață (2)
Regret, că ne-am despărțit certate. Se credea un fel de Ioana d’Arc, o visătoare într-o lume primejdioasă. Neîncorsetată de prejudecăți își dorea să agațe aripi puilor de om. A plecat așa, la naiba-n praznic, convinsă că face apostolat. Aseară am visat-o. Mă învelisem într-o ceață dureroasă, dar am zărit-o. Hauuu. Un fior mă străpunse. Din mijlocul haitei, ea m-a privit trist și am prins rădăcini. Surii au sfâșiat-o. Lacom. Au rânjit cu colții însângerați. Mormântul ei e doar în ceața din mine.
Riduri
Hai, zâmbește. Mânuțele calde apăsară obrajii brăzdați. Privirea golită doar fixa inexistentul. Zâmbește, buni. Uite cum zâmbesc eu, înflori Mia. Minunea mică se strâmbă, se schimonosi, apoi bătu din palme până ce se rumeniră în cadențe. Își încâlci părul sârmos pe degetele neliniștite, primind nedumerirea în suflețelu-i candid. Din tablou, tristețea tăcea. Se adună în idei noi, roase de neastâmpăr și începu să coloreze apăsat, înverșunat chipul, pierzându-și zâmbetul. În ramă, bunica întinerea.