Ficțiuni Reale 16

Autoportret (V)

Sunt o visatoare ratăcită într-o lume complicată, în care mă încăpățânez să-mi rămână sufletul de copil și uit că am crescut purtând bolovanii lucrurilor neschimbate. Pot să mă refugiez în basmele interioare unde întâlnesc oameni lumini și cărări culorate și atunci scriu despre mine, mie. Mă conturez în toate nuanțele cerului, așternând liniștea peste față și împletindu-mi părul cu versuri albe. Doar privirea explorează dincolo de rama în care viața ne încorsetează pe toți, agățați în vechi cuie. (501)

Autoportret (IV)

Să-mi fac autoportretul? Ajută la ceva? Aș putea descrie orice, ducând în eroare sau încurcând cititorul, vâslind printre citate sau asumându-mi roluri inexistente inducându-i goluri în fapt. Dar, ar fi un raționament amăgitor și de scurtă durată. El, cititorul e mai abil decât cred. M-ar descoperi. Și atunci, îmi scriu mie, alegând sinceritatea neapreciată. Nu e cool. Fac asta cu modestia, empatia și unicitatea care mă caracterizează, dar și cu excesul de corectitudine. Însușiri perimate ce nu vor fi copiate. (515)

Autoportret ***

Mă pictez din față și din profil pe pânza șifonată a vremii, pătată pe-alocuri de o durere și găurită de câte o deziluzie. Nuanțele se îmbină dansând și aștern un balsam peste față. Ochii primesc iriși cafenii și raze aurii din vise vegetale. Zâmbetul înflorește ironic zbătându-se în autoapărare printr-o misterioasă prezentare. Retușez sprincenele line și abia ivite și simt cum îmi pătrunde în nări albastrul pe care-l iubesc necondiționat și se agață în pletele castanii. Mă eliberez de prejudecăți. (503)

Autoportret **

Sunt un poem în care se naște un cântec sau o pasăre cu zborul uitat. Uneori sunt vânt sau nor ce uită să plutească și o combinație de lacrimi cadențate de ploaie sau de gânduri polenizate de așteptare. Mă regăsesc în propria proză unde cu glasul argintat al păsărilor mă scurg în inima plantelor cu miros de dor și culoare. Uneori copil rătăcit în real și ficțiune mă zugrăvesc în culorile amurgului și mă înfășor în albastrul sufletului meu. Mă pictez ca un ochi plumburiu de noapte, urmărindu-mă fără reproș. (513)

Autoportret

Sunt un mozaic al așchiilor vieții, peste care alunecă uneori tristețea ca o umbră amenințătoare, sau bucuria ca o lumină, care mângâie. Oglinda nu mă minte. Ne pândim. Îmi arată copilul ascuns în anotimpuri, cu libertatea ferecată în colivie sau cu speranța vâslind prin visare. Ciudat e că nici eu nu știu multe despre mine, dar mă redescopăr tardiv, strălucind de unicitatea primită inițial. Mă scutur de prăfuita dăinuire, dar mă resimt în durerea celei care are așteptări prea mari de la semeni. (500)