Ficțiuni Reale 22

Își internase bunica cu speranța vindecării. Făcuse eforturi financiare, dar merita? Trecuseră zile și nu avea nicio veste. Timpul devenise ignorant. Telefonul suna ocupat, deși buni nu avea pe cine suna, sau cine s-o caute. Îngrijorat a cerut explicații și i s-a răspuns pe un ton liniștitor, că totul e bine. În ziua urmatoare a luat-o pe buni într-o raclă. Tristețea și neputința îl împinse din spate. Angajă un detectiv, jurându-și că niciodată nu va trăi din suferința altora. Toate trec, dar lasă urme. (514)

La crâșma lui Tache diminețile și amiezile erau plictisitoare. Clondirele cu țuică erau singurii tovarăși ai crâșmarului. Când soarele se scurgea peste pădure, țăranii umpleau încăperea sufocată de așteptare. Se încingeau vorbele cu tâlc, iar în sărbători veneau lăutari. Scripcile și țambalul mic colorau atmosfera care lâncezise. Nevestele apăreau seara, mimând îngrijorarea. Se încingea dansul. În ritmul vioi apăreau strigături în care se recunoșteau unii. Viața era o horă. Uneori pe stâlpi erau cimilituri anonime. (519)

Duminica, bunicul scotea uneori patefonul din cutie pentru a asculta cele două plăci pe care dansa acul mic și ascuțit. Emoțiile mele explodau din pricina grijii de a nu zgâria sau sparge vreo placă. Ar fi fost un adevărat dezastru. Vocile interpreților atrăgeau curioșii în curtea noastră. Mi se părea că înflorea prietenia și starea de bine ne îmbrățișa pe toți: cunoscuți și necunoscuți. Când soarele se retrăgea după deal, magia se scurgea în gând. Nu știu ce s-a întâmplat cu patefonul. Nici cu magia. (507)

Copil fiind, mă fascinau momentele petrecute pe prispa de lut a mătușilor. Aveau un fel simplu de a fi și în același timp tainic. Într-o zi în care le-am deschis portița plângătoare a gardului făcut să nu dăinuie mai mult decât oamenii, mi-au povestit șoptind despre șarpele alb al casei. Nu era un șarpe obișnuit, ci unul protector. Dacă îi pui lapte într-un vas afară, el se arată. Mulți ani am pus pe cerdacul casei lapte într-un craston, pândind. Șarpele nu a venit și m-am întristat, fiindcă nu aveam protector. (517)

Naveta era cel mai stresant moment. Niciodată nu aveam siguranța că autobuzul va ajunge. După o așteptare de două ore în stație, îmi înghețase orice gând. Am decis să merg prin zăpadă, cei nouă kilometri pănă la părinți, sfâșiindu-mă vântul iernii. Obrajii îmi ardeau sub lacrimile înghețate, dar pășeam mecanic în coșmarul ce nu voia să se sfârșească. La poartă am început să plâng. Tata mi-a apăsat palmele înghețate pe obrajii lui calzi. Într-un târziu am adormit lângă cana de ceai. Dimineața m-am internat. (511)