În podul casei V
Aproape ațipise când auzi urletul sinistru al râului ieșit furios din matcă. Cercetă prin fereastră satul amorțit și spaima-i dădu brânci. Apucă să ia o sticlă cu apă și o pâine din dulăpiorul care se zbătea. Picioarele erau de plumb, dar reuși să rezeme scara de peretele tindei și urcă golit de gânduri în podul casei, unde un dihor îi arătă colții, ca prim venit. Înaintă pândindu-se. Cine e prada? Lasă pluta, măi. Căutați ce putem vinde. Hai și în pod. Dihorul le trimise mirosul în noapte și liniștea se reașeză. (518)
În podul casei IV
Să nu vă urcați în podul casei. De ce? Acolo se refugiază fantomele. Ochii micuților se măresc. Un pici plânge zgomotos, sughițând. Fetița se strâmbă și se prinde de scară. Nu ai voie acolo, Lina. De ce? Sunt monștri. Aha. Atunci, eu intru. Prichindeii au urmat-o deși le tremurau picioarele și dinții. Bau, strigă Lina și copiii căzură grămadă. Fricoșilor, bănuiam eu că e altceva aici. Pe un cufăr se odihnea costumul lui Moș Crăciun. Să nu deschideți cufărul, tună un glas și toți alunecă pe scară scâncind. (510)
În podul casei ***
Crescuse și înflorise. Devenise o adevărată domnișoară. În urmă cu două săptămâni revenise acasă ținându-se de mână cu un băiat. Tatălui i se încețoșase vederea. Ce caută pârlitul ăsta cu tine? Pentru asta te-am crescut? Vii cu feciorul frizerului? Din acest moment, nu vreau să te mai văd. Și n-a mai văzut-o toata vara. Doar bunica zâmbea când se uita spre podul casei sale devenit o cameră secretă. Prin crăpăturile ivite ca din senin în scândurile cenușii, se strecurau priviri călătoare. Lumea era în altă poveste. (519)
În podul casei **
Baba Safta era o femeie retrasă. Nimeni nu-i călca pragul casei, dar nici ea nu avea timp de taclale. Femeile, curioase din fire, iscodeau prin lețurile gardului putred și ușor prăvălit, locul interzis. Într-o zi, Măriuca află de la o vecină, care aflase de la o cumatră, iar cumătra de la o fină, că Safta avea o capră de lemn în podul casei, care-i dădea zilnic lapte. Marea taină se răspândi peste sat cu iuțeală. Când Safta își dădu ultima suflare, curioasele năvaliră în pod. Era doar colb și pânze de păianjen. (517)
În podul casei
Casa bunicilor se pitise iarna în zăpadă. Așa ascunsă trimitea fuioare aromate pe horn. Din această pricină, mâțele satului dădeau ocol podului. Atâtea miorlăituri tânguitoare nu auzuisem niciodată. Din când în când bunicul așeza scara de peretele cămării și inspecta comorile podului: slăninile și cârnații puși la afumat. Bunica nu se urca pe scară, dar se mira auzindu-și bărbatul din ce în ce mai des țipând la mâțe. Într-o seară și-a făcut curaj și-a urcat în pod. Bunicul se ospăta lângă damigeana cu rachiu. (515)