La examen
– Spune-mi cum ai dat bunicule, unul din examene când erai elev la liceu?
– Eu am dat examen la fiecare doi ani și erau atât orale, cât și scrise și cu număr limitat de locuri pentru candidați.
– Dar ceva mai puțin serios îți mai amintești?
Bunicul își ascunde zâmbetul prin barba rară și ochii îi strălucesc.
– Uite-ți voi povesti o întâmplare. Tocmai urma proba orală la limba română, care era înaintea celei scrise. Noi, băieții dăduserăm la curățat uniformele școlare când am aflat că proba de examen se ținea a doua zi și ținuta școlară era obligatorie. Riscam cu toții să nu intrăm în examen. Restul liceenilor intraseră deja în vacanță și nu ne-a rămas decât o șansă ca scotocind prin dulapurile internatului să găsim ceva de improvizat. Șansa a făcut să găsim o uniformă a unui coleg destul de înalt (peste1,80m). Noroc a fost și că în sala de examen intram pe rând. Unora, haina le ajungea până la genunchi, iar pantalonii trebuiau suflecați ca să nu se târască pe jos.
– Comisia nu a râs?
– A, nu. Era atentă la răspunsurile primite, cred.
Vreau să cobor!
Mona se apropie de chioșcul pitit la intrarea din piață și ceru o sticlă cu apă plată rece. Soarele o arsese și-n interior, făcându-i cenușă și ultimele speranțe, când primise diagnosticul de la tinerelul medic, care-i zâmbise profesional crezând că-i transmite o încurajare. Cu pași de plumb căută stația de microbuze și ceru voie să se așeze pe un scaun, deși mai era o fărâmă de timp până la plecare. Nu realiză când se ocupaseră toate locurile, decât în momentul în care auzi la difuzor:” Ai de toate, diamante și tot ce îți dorești…” Involuntar, zâmbi. Mesajul ei nonverbal fu interpretat greșit. Volumul muzicii se mări și gândurile i se încâlciră în versurile:”Și când mor am valoare/La sicriu fac buzunare”…
– Opriți! Vreau să cobor. Am greșit destinația. Coborî și se așeză pe o bordură. Gândurile musteau.
În rodin
Nana devenise mamă. I se schimbase viața. Încă nu știa cum să se poarte în noul rol pe care îl primise de la viață. Buimacă de nesomn, se încuraja în gând că are un pui minunat. Nu-i prea călcau pragul casei cunoscuții. Aveau treabă, nu ca ea, care nu făcea mai nimic. Din când în când mai venea Zina ca s-o întrebe de sănătate și să scuipe în dreptul ușii ca să nu i se deoache puiul. Îi mai spunea noutăți de prin sat și nu uita la plecare să-și smulgă câteva fire de păr din cap și să le pună pe pernă ca să aibă somn micuțul. Degeaba! Era doar un somn iepuresc și doar în brațele Nanei, care se împletiseră coșuleț.
– Hai dormi, puiule! Dormi să crești ca să fugi prin curte!