Amintiri din Dacia
De ce și-a luat Năică breloc și chei Dacia? Ce-i trebuie? Face colecție? Te miri? Să-l vezi pe Vicu. Și-a pus numerele de la Dacia veche la roabă. Plimbă greblele prin curte. Lasă bre, că acum e la modă să fii deviat nițel. E cool. Dochia și-a făcut tricou și geamantan cu harta Daciei. Așa nu se mai pierde la autocar de ceilalți când merge la Roma. Știi ce mă gândesc eu, frate? Să-mi tatuez steagul dac pe piept, că uneori îmi vine să urlu: balaur, ghimpe, ghiont, năpârcă, șopârlă. Bine, mă. Pricep. Plec, mânzule.
Marile speranțe
Speranța e o himeră uneori și te întrebi dacă nu cumva îi oferi prea mult spațiu în preocupările tale care te frământă și te ard. Uneori, mă gândesc că suntem egoiști dorindu-ne lucruri imposibile sau chiar nesemnificative altora. Ieri, în parc niște bunici își uitaseră pe bănci vârstele și durerile. Întinereau lângă nepoții gălăgioși. M-am oprit pentru o clipă din algoritmul gândurilor, cu privirile umezite. Erau copii altfel, dar bunicii le zâmbeau cu speranță. Atunci am înțeles ce are sens.
Marile speranțe 2
Trenul întârzie, dar nu mă miră. Pe peron bagajele se odihnesc la întâmplare. Călătorii fixează cu privirea linia ferată. Când privirile au obosit, a apărut oftând și șuierând locomotiva bătrână, legănând vagoanele. Ne urcăm în viteză. Nemulțumirea dispare în minutul următor când pornim pe drumul de fier. Găsesc locul. E aiurea. Voi călători invers sensului de mers. Scot o carte de ficțiuni și citesc. În vagon, semenii sunt pe rețelele de socializare. Într-un colț, o bunică citește o carte. De rugăciuni?
Sarmale
Anucă adă sarmalele că acușica vin colindătorii și stau flămând tătă noaptea. De unde ai mai scos și asta? Păi din colindă, fă: Ne dați sau nu ne dați. Lasă că nu-ți cere nimeni sarmale. Au tăți di tăti. Ce crezi cî vreu colaci, nuci și mere ca pi vremea nostră? Chiar, trebuia să-mi amintești că am îmbătrânit. Anuca pune sarmalele aburinde pe masă și deschide radioul. Cântă fanfara Ciocărlia. Ce frumoasă e viața simplă, gândi Lazăr. Focul cântă în sobă, noaptea se apropie. La geam motanul se luptă cu un cârnaț.
Iarna unui moș bărbos
Să-ți spun dragă ceva. Ieri, după ce am ieșit din spital, am luat o pizza ca să revin la normalitate. La masa alăturată, era Moș Crăciun. Mă gândeam că am eu vedenii de la diazepam, dar moșul își flutura mănușile pufoase spre mine. Mă uit în jur, să nu mă fac de râs și zâmbesc. Moșul se ridică brusc și vine spre mine. Na, îmi zic, o să-mi ceară bani pentru cadouri. Nu. Era Mișu. În iarna asta e Moșul și chiar arată ca el. Are o barbă impresionantă și mustăți răsucite. Mi-a spus toate bârfele din anul ăsta.