Magnolii
Cele mai bune cugetări le găsești meditând în preajma magnoliilor. Pontul îl primise de la un amic din grupul de consiliere la care aderase recent. Om serios. Participa demult la ședințe. Așa că se așeză pe iarbă, implorând eul interior să se trezească. Întrebarea veni pe neașteptate. Ce calitate trebuie să aibă un soț? Eul îi răspunse: să fie. Da, profund. Uite că la asta nu m-am gândit. Dar o soție? Perfectă. Hai, măi. Serios? Ce răspuns mai e și ăsta? Mă crezi imperfectă, deci. Sigur sunt alergică la magnolii.
Magnolii 2
Veți avea o surpriză la despărțirea de elevii dumneavoastră, îmi șopti o mămică cu doi prunci în brațe. O învălui într-un zâmbet și grăbesc pașii spre clasă. Isteții mă privesc pe furiș, complici. Orele trec prea repede. Ajung acasă cu grijile care mă apasă. Am așteptări mari de la mine, dar și de la ceilalți. Dimineața se ivește cu o magnolie albă în grădină mea. E cea mai aleasă surpriză. Privirile-mi o înrămează. Anii alergă. Azi a înflorit iar, alături de o soră a ei. Ce bună e cafeaua lângă ele.
Magnolii 3
Alo, Draga? Sunt la UPU. Tensiunea mea dansează. Da, sunt în perfuzii. Draga, n-o găsesc pe Bella. Cum care Bella? Scumpa mea pisicuță. Da, pufoasa. Draga, îți trimit pe mess câteva poze. Pune-le pe rețelele de socializare. Ofer recompensă. Aștept o veste bună. Larisa închide telefonul, oftând. O lacrimă îi arde obrazul. Asistenta o privește în treacăt gândindu-se la pacientă ca la o ciudată. Telefonul sună. Draga îi trimitea deja un video de pe Tik Tok. Bella dormea între magnolii așteptând răscumpărarea.
Povești muritoare
Ruxandra alerga desculță în jurul gardului. Ca o nălucă bântuia ograda adormită. Căuta portița, care se ascundea tocmai acum când o putea ajunge bărbatul. Doamne, cât o să mai îndur batjocura asta, apucă să spună în timp ce o mână puternică o prinse de plete, aproape smulgându-i-le. Aoleu, dă-mi drumul. Ajutor. Bărbatul scrâșni din dinți și un iz de alcool se amestecă cu răcoarea nopții. Taci muiere. Din cauza gurii tale-s astea. Pe la ferestrele vecinilor, doar ochi speriați. Nimeni nu ieși afară. Apoi, tăcere.
Povești muritoare 2
Se întâlniră în zori la fântână. Doi prieteni cu părul nins. Marine, s-o dus și Zamfira. S-o dus după cei plecați înaintea ei. Când te gândești că mai avea trei zile și prindea suta. Abia ea, Marine, a mâncat din pensie mai mult decât a muncit. Aprigă muiere. Nu stătea nimeni în calea ei. Nu cred că a fost vreun om cu care nu s-a certat. Da, adevărat, dar nu ținea mânie. Cum să țină măi? Și vinovată și supărată? Oare o fi în Rai sau dincolo? Măi, dacă e dincolo, nu stă mult. Îi răpune. O dau afară, ca să scape.