Îmi donez corpul științei
Albumul cu fotografii mă rănește. Își râd de mine chipurile înflorite de tinerețe. Îl închid și un hohot se rostogolește în salonul alb și atât. Pipăi pereții casei de amintiri. Le simt moliciunea și îndrăznesc să redeschid. Mă caut și mă regăsesc: frumoasă la chip și la suflet. Întorc privirea spre mine. Ce-a mai rămas? Neputința mă apasă și-n gând încolțește frica, apoi resemnarea. Sunt prizoniera unui corp străin, care nu mă mai susține. Iau stiloul și semnez acordul. Faceți ce vreți, după.
După ce ne-am cunoscut
Vacanța pe care mi-am oferit-o în sălbăticie ca să mă vindec de frici a fost cea mai bună alegere. Scriu în jurnal, ca să nu fiu luată de tra la la, deci mă deschid. În prima seară, ușa cabanei de lemn învechit a primit zgârieturi. Mi-am tras pătura peste cap. Mintea tremura, ochii ardeau. A doua seară, ceva s-a izbit de pereți. Mi-am amintit rugăciuni și nume de sfinți. Azi dimineață o mogâldeață cenușie dormea pe prag. Ne-am pândit. I-am cerșit liniștea cu un pumn de nuci. Acum suntem îmblânzite.
După ce ne-am cunoscut (2)
Pe vremea mea, iernile troieneau munți în ogrăzi. Pietrele crăpau de ger. Le auzeam gemetele din odaie în timp ce focul sobei încălzea motanul covrigit pe țolul de petice. Torcea lipsit de griji. Iarna însemna Moș Gerilă. Îl așteptam ca pe un sol de la împărat. Când ajungea gâfâind și plin de nea, tata-i oferea un pahar cu vin fiert și mama o plăcintă. Eu îi spuneam pe nerăsuflate poezii, apoi primeam darul. Într-o iarnă și-a scos mănușile ca să ia plăcinta. Avea unghiile roșii. Era sora mea. M-am întristat.
Trăiesc din scris
-Bună ziua, domnule Relu.
-Zici că-i bună? Atunci, la o altă bună vedere.
-Stați domnul Relu, că am ceva pentru dumneavoastră. Ceva care o să mă ajute, firește. Uitați, v-am adus o scrisoare. Puteți imita scrisul?
-Măi Ioane, dar ce crezi că operele de artă se dau gratis?
-Scuzați. Știu cât munciți la anonime. Știu și tariful, nu vă îngrijorați. Vreau doar o mică probă, cu parale, ca să fiu sigur de reușită.
-Mă, eu trăiesc din scris. Hai, fie.
Domnul Relu scrie apăsat: derbedeule.
-Vai, m-ați convins. E perfect.
Pistrui
Grupul acela de adolescenți haioși venea în fiecare seară în parc. Glumele li se împleteau cu râsul sănătos, puternic. În cascadă. Uneori dansau pe sunetele tubelor. Gură cască se adunau împrejurul lor. Vreau să fiu în ceata asta de nebuni frumoși, gândi Timu. Într-o seară pluti spre parc, însoțit de o armonică. Fu analizat sumar, apoi respins.
-N-ai pistrui. Nu ești de-al nostru.
Timu nu sesiză ironia. Scoase din buzunar o cariocă și-și desenă un roi de pistrui pe obraji.
-Ești mai nebun ca noi, sună acceptarea.