Sunt un geniu **
Da, sunt un geniu când te fac să zici Da, deși ai vrea să spui Nu. Ai vrea să pleci? Te conving privindu-te, să rămâi. Ieri mi-ai sugerat că ești independent, iar azi îți demonstrezi dependența de mine. Vrei să plângi, dar te imit și atunci începi să râzi forțat, apoi zgomotos. Nu încerca să scapi. Deja am făcut scenariul și fii sigur că nu voi renunța la nimic. Fiecare detaliu este scris aici ca o axiomă. Te zbați în bula propriilor vise pe care crezi că încolțindu-le o să le realizezi, rânji păcatul.
Sunt un geniu
Ce faci? Pictez gânduri. Ai multe? O, da. Un curcubeu de gânduri, pe care le înrămez uneori în versuri libere, curate, îmbrățișând sentimentele eterne. Ai terminat de visat? Eu văd că stai, ca să nu zic că lâncezești chiar. Ți-e cam lene. Dar eu și când nu fac nimic, chiar fac ceva. Sigur. Ce mai faci când nu faci? Creez dăinuirea. Uite, cum să-ți explic? Eu sunt o țesătoare de culori și cuvinte pe care mi le oferă generos viața. Da, suntem diferiți. Ești mereu cu capul în nori. Of, nu mă înțelegi.
În fața blocului ***
Cu mintea împrăștiată aștept în fața blocului operator. Port veșminte de unică folosință, ca însăși viața. Frica și incertitudinea s-au cuibărit în mine. Asta e, zic, dar nu uita că doar Tu decizi. Ești responsabil. Ușile se deschid. Spectacolul începe. Mă așez pe masa de supliciu. Curelele-mi strâng mâinile și picioarele. Frica țipă în mine. Privesc asistenta masivă și impasibilă. Am voie să vă spun o dorință? Nu mă privește. Chirurgul și doctorii fac ultimele verificări. Numără. Ce aiurea: unu. Filmul se rupe.
În fața blocului **
Soarele se ascunde încet printre clădirile cenușii aproape triste. Cu cheile legate la gât stăm în fața blocului cu un scop bine definit: vom ghici ce se întâmplă în apartamentele orientate spre noi. De la parter vine un miros de pește prăjit. Iar a fost Tav la pescuit și a cumpărat pește de la pescărie. Chicotim. La mansardă e lumină. Lisa plânge afară. S-a îmbătat bărbatu-său și a încuiat apartamentul. La trei, Adi scârție la vioară, iar la patru sunt storurile trase, știm noi de ce. Blocul rămâne inert.
În fața blocului
Ne privim în tăcere: eu și blocul de desen. Răsfoiesc foi albe , gânduri albe. Amintirile se reactivează când nici nu te aștepți. Unele revin ușor, grăbite, pe altele le blochez pentru a-mi proteja sănătatea. Închid ochii strâns, dureros. Eu, copilul aș fi desenat deja câteva foi, printre timp. Eu, maturul adun idei, le răsucesc, le înnod, apoi renunț. Ne pândim iar, constatând cum anii ne fură amintirile, ideile, dorințele, apoi le șterg și ne șterg, devenind la rându-ne foi dureros de albe într-un bloc uzat.